Cristina Vasilache traieste alergarea ca o aventura:”Voiam sa plang, dar nu mai aveam nici lacrimi”

332

  Cristina Vasilache are 39 de ani si jumatate. S-a nascut in Bucuresti. Alearga din 2008. Si alearga mult si in toate colturile lumii. In Canare, la Transgrancanaria 360, a alergat cea mai lunga distanta non-stop: 264 de kilometri, in aproape 90 de ore. Experienta a fost una incredibila: „Voiam sa plang, dar nici lacrimi nu mai aveam”. Cristina Vasilache a absolvit Facultatea Politehnica Bucuresti, departamentul franceza-mecanica.

 Cristina Vasilache a lucrat timp de aproape 4 ani pe santier, la sonda, munca fizica

Cristina VasilacheDin 2008 pana in prezent a participat la aproximativ 120 de curse: aproximativ  40 de maratoane si cam 30 de ultra (46- 264km). Majoritatea ultramaratoanelor au avut distante intre 100 si 120 de kilometri. Cristina Vasilache a facut si 4 curse pe etape, de 250 km, prin desert, in zone izolate de pe pamant. In urma cu 2 ani a terminat si cursa regina din cadrul UTMB. „Cu timpul mi-am dat seama ca mintea si corpul se adapteaza foarte bine si distantele lungi nu mai par
asa de grele. Cu cat participi mai mult, cu atit pare totul mai usor. In fiecare an imi setez obiective sa fac anumite curse sau sa cresc distanta. Imi place sa vad totul ca o aventura noua. In general, imi gasesc motivatia in a face mai mult decat am facut “ieri” si de a fi mai buna decat am fost “ieri”. Sunt in competitie cu mine” spune Cristina.

Toate acestea dupa ce la 5 ani medicii i-au spus parintilor ei ca are probleme la mers. Le-a sugerat sa o inscrie la un club de gimnastica. Intre 5 si 9 ani a practicat gimnastica ritmica. O accidentare la tendonul lui Achile a facut-o sa renunte la sport pana la varsta de 30 de ani: „Am trait cu impresia data de doctor ca nu voi putea sa fac sport”.

Cristina Vasilache s-a angajat la o firma internationala din domeniul Petrol si Gaze imediat dupa Facultate. In prezent lucreaza ca inginer de productie. Timp de 15 ani a cutrierat lumea in lung si lat, timp in care a facut si munca fizica, pe santier.

  Cristina Vasilache: Dupa ce am implinit 30 de ani, am vrut sa fac ceva nou si mi-am infruntat teama cu care am trait multi ani.”

„Am iesit sa alerg. Am alergat 500m si m-am oprit pentu ca nu mai aveam suflu. Am observat ca nu m-au durut tendoanele. Asa ca am zis sa continui sa vad cat de mult pot sa alerg. Nu stiam nimic despre alergare, dar am testat tot pe pielea mea. Incet am reusit sa alerg 5km si apoi 10 si 15km. Nu imi venea sa cred ca pot alerga asa de mult, eu care crezusem ca nu voi reusi niciodata. In 2009 am facut primul semimaraton (cel de la Bucuresti, care era pe la primele editii). Cand am vazut ca am reusit un semimaraton, m-am gandit ca pot si un maraton. Asa ca imediat m-am inscris. Nu prea stiam ce antrenament sa fac sau ce pantofi sa port. Spre sfarsitul lui 2009 am terminat cu succes primul meu maraton pe asflat in 4:25.”.

Dupa 2010 Cristina a descoperit si alergarea montana. Iar de 2 ani a inceput sa se antreneze dupa un plan mai organizat si consecvent. Rezultatele nu au intarziat sa apara. A reusit un Personal Best la maratonul Bucuresti: 3 ore si 31 de minute. „Sunt foarte mandra !”

   „Cred ca oricine poate alerga, oricat. Trebuie sa vrea, sa creada si sa nu asculte prea mult ce spune lumea
din jur sau societatea” – Cristina Vasilache

Cristina Vasilache: „Doresc sa fac acest sport pentru multi ani de-acum inainte”

Cristina Vasilache  aimx.ro: In ce moment al cursei crezi ca fata ta spune cel mai bine povestea trairilor tale? Cand e momentul de maxima expresivitate?
Cristina Vasilache: Da, interesant… In timpul alergarii fata mea nu spune nimic. Toate trairile sunt interioare si de obicei sunt foarte concentrata, dar cred ca momentul de maxima expresivitate este in zilele ce urmeaza dupa o
cursa. Atunci esti destul de relaxat sa te bucuri de satisfactia realizarii. Fata straluceste, ochii sclipesc.

aimx.ro:Ce inseamna alergarea pentru tine?
Cristina Vasilache: Ce inseamna alergarea…Este o intrebare dificila. As zice ca este ca o provocare continua si ma motiveaza simplul fapt ca pot, si ca imi dau seama ca nu vad inca o limita la ceea ce poate fi realizat. Pentru mine totul este ca o “Aventura” unde am de ajuns de la punctul A la B. Singura si cat de repede pot.

aimx.ro: Care sunt cele mai valoroase rezultate ale tale? Un TOP 3…
Cele mai valoroase rezultate ale curselor sunt cele care mi-au dat: sanatate, o mai buna incredere in sine, auto cunoastere si acceptare, mai mult calm, un hobby, o motivare, desoperirea unor locuri incredibile din lume, desoperirea multor prieteni pe viata. Top 3? Uf, la una din cursele din Asia am iesit pe un loc 2, la 4Deserts Gobi in 2014 am iesit prima in grupa mea de varsta. Nu alerg pentru a fi in TOP 3. Inteleg competivitatea si motivatia de a face acest lucru, dar cred ca este foarte dificil de sustinut. Pentru mine, cel putin. Stiu persoane care incep sa alerge, se antreneaza din greu, fac progrese enorme in 1-2 ani, castiga curse, iar apoi renunta la alergare din cauza de accidentari sau burnout. Cu serviciul si timpul pe care il am disponibil incerc sa imi mentin nivelul obtinut si doresc sa reusesc sa fac acest sport pentru multi ani de acum incolo, chiar daca asta inseamna sa nu fiu in TOP.

Cristina Vasilache vorbeste despre 3 momente relevante din timpul Transgrancanaria 360

Cristina Vasilacheaimx.ro: De ce resurse ai nevoie sa rezisti intr-o cursa timp de 90 de ore…?
Vointa si mancare. Trebuie sa vrei sa termini si nimic altceva sa nu conteze. In general, ti se spune sa iti asculti corpul, dar in aceste situatii trebuie sa il ignori si sa continui. Apoi mancare, la fiecare ora, chiar si fortat. Inainte de cursa asta mi-am spus ca indiferent ce s-ar intimpla, ce dureri mi-ar putea aparea, ce ganduri, ce frici, voi ignora totul si voi continua chiar daca trebuie sa ma tarasc plangind pana la finish. Din fericire, nu a fost cazul, am terminat fara probleme.

Spune-mi 3 momente care ti -au ramas in cap dupa Transgrancanaria !

Da, am 3 momente care au fost si lectii pentru viitor:
– Cand am inceput cursa, nu aveam experienta de orientare cu GPS-ul. Il incercasem pe un drum drept de acasa pana la servici, dar m-am gandit ca in cursa, in primii 70km voi fi inca inconjurata de oameni si voi avea timp sa il invat. Gresit. La km 15 eram deja singura. Da, am avut o mica strangere de inima, dar am stat calma si m-am concentrat si totul a fost bine.
– In prima noapte, nu mai stiu pe la ce km, a fost o zona foarte accidentata, fara poteca, o coborare si urcare pe o fata de munte plina de pietre, bolovani si vegetatie. Nu am avut incredere in mine sa urmez trackul de pe GPS si m-am alaturat unui grup de 3 persoane care nici ei nu prea stiau ce fac. Am mers mult timp pe drum gresit pana am regasit trackul. Gresit. Si am invatat lectia. Si am aplicat-o imediat in cursa pentru toate momentele urmatoare. Trebuia sa am incredere in mine, sa urmez ce imi spune GPS-ul si sa continui sa il urmez chiar daca asta inseamna sa ma duc singura.
– In ultima noapte, dupa 85 de ore de cursa, la 10km inainte de finish, m-am pierdut in oras. Am bantuit mai mult de o ora incercand sa gasesc drumul si nu reuseam. Sufeream de un continuu deja-vu din cauza oboselii. Practic incercam sa imi aduc aminte de un drum pe care nu il facusem niciodata. Si eram constienta de asta. M-am asezat pe o bordura si m-am gandit ca e prea mult si ca nu mai pot. Voiam sa plang, dar nu aveam nici lacrimi. M-am uitat la GPS care imi arata 10km pana la finish. Apoi m-am gandit…mai Cristina, ai facut atata drum ca sa stai pe o bordura asa aproape de final sa iti plangi de mila? M-am ridicat si calmat. Mi-am dat seama ca ma pregatisem anticipat pentru o asemena situatie in care m-as fi pierdut. Imi incarcasem traseul in prealabil pe Google maps, asa ca am scos telefonul, am activat GPS-ul si in 5 minute am regasit drumul. Trebuia sa fi facut asta imediat, dar am pierdut concentrarea din cauza oboselii.

Autor: Vlad Lucian Arhire