4 ore, 29 de minute si 20 de secunde… de timp PRETIOS petrecut cu mine.

156

N Kolay Istanbul Marathon, pe numele sau complet, a fost primul maraton alergat de Vlad Lucian Arhire, pe numele sau complet :), din viata sa. Adica de mine. S-a intamplat pe 8 noiembrie 2020 in cadrul unei editii a 42-a cu totul si cu totul atipica in contextul epidemiei de coronavirus. Ce mi-a venit sa alerg primul meu maraton la 38 de ani si 9 luni :(, cum am trait atmosfera acelor zile si daca la final am „declarat” ca a fost si ultimul… aflati mai jos.

„Istanbul, Constantinopole….”

Istanbulul ne primeste cu un cer cenusiu. „Ne”…, pentru ca suntem doi. Am facut „deplasarea” pe Bosfor impreuna cu ultramaratonistul Adrian Bontiu, din Reghin (daca dati un search pe www.aimx.ro veti descoperi un sportiv amator cu proiecte ultra extrem de interesante). Iar eu am descoperit un adevarat camarad. Se mai foloseste camarad in zilele astea?

Suntem pe noul aeroport din Istanbul, aflat undeva la aproape 50 de kilometri de zona Sultanahmet, acolo unde avem cazarea. Picura. Norii sunt jos de tot. Totul e apasator. Iesim de sub copertina aeroportului si un steag urias rosu-alb flutura inaltat pe un catarg deasupra unei moschei. La ei se construiesc in continuare „catedrale”, adevarate bijuterii arhitectonice. Ce-i drept au si spitale de 5 stele.

Istanbulul imi da senzatia de maretie, de imperiu. Dar in acelasi timp de oras prietenos, unde te poti pierde pe stradutele inguste si zabovi de dimineata pana seara la terase, in miros de castane prajite. De shopping nu mai vorbesc, iar daca pomenesti de fotbal…

Turcii sunt nascuti parca sa fie prietenosi, ospitalieri. Nu zambesc fals. Nu depun efort sa zambeasca. Asa cum aveam sa fac eu cand mai „ocheam” cate un fotograf pe traseul maratonului. Mie imi iesea mai a grimasa.

Ziua de vineri am dedicat-o doar ridicarii kitului. Pentru aceasta operatiune am avut nevoie de o programare on-line intr-un anumit interval orar. Ca sa nu ne inghesuim. Un tricou adidas foarte frumos, un gel, ceva supe la plic parca si… numarul. 2305!!! Da, primul meu numar de maraton.

La Istanbul am ajuns cu un troller de 12 kilograme si un „bagaj” de vreo 670 de kilometri alergati de pe 1 iunie pana pe 1 noiembrie.

In cele 3 luni de vara am alergat undeva aproape de 280-290 de kilometri. Nu mai stiu exact. Iar restul in septembrie si octombrie.

Cam pe la inceputul lui septembrie mi-a incoltit si ideea de a alerga un maraton. Si nu am mai vrut sa o scot din cap. Am crezut cu tarie ca pot sa o fac. Mi-am dorit enorm sa castig aceasta lupta desi stiam ca nu voi avea timp sa ma pregatesc exact cum trebuie. Ma tenta imaginea liniei de finish si a medaliei. Nu am cautat pe google, nu mi-am programat antrenamentele de pe aplicatii. Am mers pe feeling si pe cunostintele de cultura generala in ceea ce priveste alergarea.

E sambata dimineata. Mai sunt 24 de ore pana cand voi fi in echipament si pe picior de iesire din camera. Rugaciunile ce se aud dinspre Moscheea Albastra strapung linistea diminetii. Mi-am spus ca moldoveanul trebuie sa fie ardelean astazi: doar șăd. Nici macar nu cuget sa nu apara emotiile.

Si nu au aparut. Duminica dimineata ma trezesc la micul dejun fara sa am nicio „apasare”. Sunt complet relaxat si de-abia astept sa ajung la start. Nu ma gandesc la cei 42 de kilometri. Imi propun sa ma bucur de Istanbul, de trairi, de oamenii din jur si de aceasta oportunitate de a alerga intr-o lume inchisa. Luat de valtoarea optimismului imi spun sa nu fie prea putini cei 42 de kilometri si sa nu care cumva sa nu am timp suficient sa ma bucur. Doamne, ce puteam sa gandesc!!!

40 de mii de alergatori in mod normal, 4000 de locuri scoase in pandemie, 2500 de inscrisi si vreo 2000 la start. 1600 la finish. Printre ei si eu.

E ora 9! Elitele au pornit. E soare, 13 grade, briza de Bosfor si lumea se indreapta spre linia dreapta in functie de culoarea numarului. A mea e rosie :), adica 4 ore si 30 de minute. Ar fi ideal. Vreau si parca nu vreau sa ma gandesc la timp. Imi spun ca e important sa-l termin, dar imediat imi dau si replica: „dar hai sub 4.30”.

Se pleaca la un interval de 5 secunde. Sunt 3 siruri indiene infinite parca. Trec linia de start la vreo 20 si ceva de minute dupa ora 9. Muzica in casti e pornita, ceasul la fel, iar „strazile din Istanbul” in fata mea. Imi impartisem in cap maratonul in 8 parti ca sa nu para chiar o bestie. Alerg cu 6 minute si 10/ 6 pe kilometru. Suntem rasfirati pe traseu. Atmosfera se mai anima pe podul Galata.

Zaresc un steag in culorile rosu-galben-albastru. Strig „Hai Romania”. Mi se raspunde „Hai Moldova”! :). Merge si asa. Si merg mai departe.

Pe la kilometrul 7 incep sa ma incalzesc. La km 10 iau primul gel. Imediat dupa urmeaza o urcare de peste 1 kilometru. Cred ca ar fi buna panta si pentru sariturile cu schiurile, fara prea multa exagerare. Uitandu-ma de jos ii vad varful in cer. NU ma panichez. Urc in alergare usoara uitandu-ma des la ceas sa nu-mi creasca pulsul prea mult. Avea sa ajunga pe la 170. Este soseaua care te scoate pe impresionantul pod peste Bosfor. Imaginea e superba. Am mai trecut podul in Asia cu masina, dar acum e priceless.

As vrea sa intru in direct sa vorbesc despre atmosfera si de ce simt. In casti nu-mi da nimeni insa legatura desi imi fac liniste in ganduri. E doar muzica.

Ma simt bine! Picura si bate vantul pe pod. Imi e frica doar sa nu inceapa sa ploua serios. La iesirea de pe pod sunt la km 15. si in Asia. Am acelasi ritm desi se urca din nou. De data asta mult mai putin abrupt. Intru pe o bretea de pe autostrada, fac bucla si ma inorc spre pod. La vale incerc sa iutesc putin alergarea, dar doar lasandu-mi picioarele mai libere, fara sa depun efort. La mijlocul podului am trecut primul semimaraton. Am undeva la doua ore si 10, doua ore si 12. In acest timp kenyanul Sang trece linia de finish si castiga a 42-a editie a Maratonului istanbul in 2.11.49.

Continui sa alerg si maresc ritmul. Vreau sa cobor sub 6 minute pe kilometru. Se urca din nou, dar stiu ca urmeaza „trambulina pentru sarituri”. Sunt unii concurenti care urca la pas, dar eu prefer sa alerg pana ajung in varf. Am cel mai rapid kilometru cu „skiurile” in picioare ( la vale): 4.42. E kilometrul 26. Ajung pe plat si-mi impun din nou sa revin la 6 minute/km.

Urmeaza 3 kilometri in care ma simt bine si dupa… FINALUL !!??

Caderea e brusca la kilometrul 30. Nu stiu ce m-a lovit. Plec din punctul de alimentare doar dupa ce am luat cateva guri de apa. Sunt 18 grade, e soare, forfota mai mare. Ma deranjeaza agitatia asta. Ma enerveaza si muzica. Imi scot castile din urechi. Am deja peste 3 ore de alergare. O durere de spate groaznica mi se instaleaza. Nurofenul nu-l mai gasesc, normal!!! Ma intreb in sinea mea aproape cu ciuda daca „thats’s all folks”. Si imi spun ca nu are cum.

Totusi m-am pregatit. Asa cum o face un rookie, dar am bagat ceva kilometri, plus un TEST de aproape 31. O fi „zidul”, nu o fi „zidul”? 12 kilometri mi se par foarte multi in starea in care ma aflu. Incerc sa-mi iau ca reper unul dintre concurenti si sa ma tarasc dupa el. 7-8 turci ma depasesc relaxati alergand cu o mini-boxa in mana. Aproape ca imi vine sa-mi plang de mila cand ma analizez.

Alerg un kilometru cu 6 pe minut, unul cu 7. Pana la kilometrul 35. Beau un gatorade, mai iau un gel, al treilea, si imi impun sa continui indiferent de ritmul pe care il am. Traseul merge pana la final pe promenada. E foarte frumos peisajul. Incerc sa mi iau putere din orice. In spatele meu se mai aude cate un urlet din cand in cand semn ca nu sunt singurul la capatul puterilor. 2 alergatori sunt ca statuile, cu fundul pe bordura si picioarele intepenite, la un interval de doar 400 de metri. Aflu ca ambulanta se indreapta deja spre ei si continui sa alerg. Luasem doua fiole de magneziu la mine pentru a preveni blocarea muschilor.

Spatele ma doare, fundul la fel, picioarele mai putin, dar sunt la km 39. Parca imi creste un zambet a la Iliescu pe fata. E doar o impresie. :). La ultima statie de alimentare (nu au fost deloc fructe sau alimente din cauza epidemiei de Covid. Doar apa, gatorade si pe final Red Bull) beau un gatorade.

Ma uit la ceas si realizez ca inca pot sa intru sub 4 ore si 30 de minute. Ma gandesc la ce alergam in antrenamente si mi spun ca trebuie sa inchei cu acelasi 6.

Simt cum ma cuprinde euforia. Eu? Maraton? Acum un an nici nu concepeam sa ma gandesc. Te-ai bucurat? Da! Ai suferit? Da! Mai vrei? Stai sa ajung la finish si iti spun. Alerg de parca as avea jaratec in talpi. Tot o impresie. Totusi maresc ritmul. Mi se pare ca linia de finish e totusi departe si timpul se scurge prea repede.

O ultima curba si linia dreapta: 200 de metri !!! Un grup de voluntari striga la concurenti. Ma uit prin ei. Ma uit si prin mine. Parca simt ceva lacrimi. As si rade de bucurie. E un amalgam de trairi. Uit de durere.

Trec linia de finish cu pumnii stransi.

4 ore, 29 de minute si 20 de secunde… de timp PRETIOS petrecut cu mine.

VA URMA !

Un articol de Vlad Lucian Arhire

Credit Photo: N Kolay Istanbul Marathon