Reportaj exclusiv, aimx.ro: Pranz cu Vlad si Nicu, doi ultramaratonisti

18

       PIATA VICTORIEI

Ora 14.00… Soare, aglomeratie. Trotuarele din Victoriei sunt un adevarat furnicar. Se apropie de atmosfera din Gara de Nord. Terasele sunt pline ochi. Este pauza de masa a corporatistilor. Punct de intalnire: Starbucks, Victoriei. Alt loc mai potrivit nu se putea. Ei doi sunt victoriosi. Si-au invins propriile limite. Ma invart in cerc de vreo doua ori in tentativa de a gasi un loc de parcare. Ce-o fi fost in capul meu? Sa vin cu masina la un meeting cu doi ultramaratonisti… In fine! O las pe prima banda fix in dreptul lui Vlad Tanase si fix la ora 14.00

Sunt putin panicat de modul in care am parcat. Vlad imi face rost de un servetel si un stilou     ( n-am mai scris cu stiloul din gimnaziu :)) si las traditionalul numar de telefon pe bord. Lipseste Nicu! Cica a gasit un alt Starbucks tot in zona. Ciudat. Noi nu stiam de asa ceva. In gand imi incolteste o intrebare. Ar fi bun sau nu de Barkley Marathons daca gaseste „indicii” pe care nu le stie nimeni? Pastrez intrebarea pentru mine. Vlad e mai „aspru” si nu-l iarta. ” Alo, Nicule! Acum stiu de ce-ai ales concursul in bucla de la Paris…Sa nu te ratacesti! 🙂 ” Intr-un final se face jonctiunea. In fata mea,  doi prieteni se imbratiseaza. De doar cateva zile Vlad Tanase a terminat triatlonul Enduroman ( 7,6 km inot, 360 km bicicleta, 84 de km alergare- regim non stop), iar Nicolae Buceanu o cursa caritabila epuizanta: 430 de kilometri alergati in 106 ore. 

Cand iei pranzul si „inghiti” doar cuvinte

Gasim o masa si ne asezam. Supa de rodii, primul fel. Eu il sar. Prefer sa ascult. De fapt, asta mi-am si propus. La un pranz cu doi ultramaratonisti te concentrezi sa „inghiti” cuvintele lor. Sunt fascinanti. Dialogul curge firesc.

Vlad: Crezi ca a fost suficient ce ai facut in antrenament?

Nicu: Pentru suta, da. Tii minte cand ne-am intalnit noi ultima data si iti spuneam ca pregatesc 110 kilometrii pe zi? Ei bine mi-am dat seama din prima zi ca limita e 100.

Vlad: Cati kilometri a avut primul? ( Nicu a terminat competitia pe locul 4 cu 430 de km alergati in 5 zile)

Nicu: 504…daca aveam apa disponibila… Vlad? Stii cum eram? Plin de jeg efectiv. Am facut un singur dus in 4 zile.

Nicu e marcat inca psihic de faptul ca nu a avut la dispozitie apa sau macar gheata pentru recuperare. In prima seara cand i-au spus organizatorii, a avut un soc. 

Vlad: Ai avut timp sa te uiti la cursa aia pe care ti-am trimis-o?

Nicu: Sincer…, daca stii cat de obosit psihic m-am simtit… De-abia dupa vine din urma…E prea mare diferenta intre ce-am facut eu si ce mi-ai aratat tu. E cea mai lunga cursa din lume.

Intre timp vine si limonada…. Vlad isi analizeaza si el starea dupa ENDUROMAN. ” Ma simt bine acum. Asa la vedere nu am nimic. Cu siguranta, insa, in interior sunt ceva probleme pentru ca organismul a avut de suportat un efort urias si are nevoie de timp pentru a-si reveni.”

Vlad: Cat ai spus ca ai dormit pe noapte Nicule?

Nicu: 3 ore…, de la 4 dimineata la 7. Asta era intervalul meu.

Vlad: Deci trei ore si organismul rezista apoi la un efort incredibil. Asta inseamna ca noua, in viata de zi cu zi ne este supra suficient un somn de 5,6 ore pe noapte, in contextul in care nu facem acelasi efort. Intreabarea este insa, pentru ce perioada de timp?

„Vlad!! Am vazut caine!!!”

La burgerul de vita ma bag si eu. Discutia este captivanta.

Nicu: Vlad, am vazut caine!!

Vlad: Ai vazut si tu caine? La tine cum a fost ca la mine a fost negru?

Nicu:…caine alb! Dumnezeule!!! In secunda doi mi-a intrat in memorie cartea ta. Chiar mi s-a intamplat. M-am uitat in jurul meu, stanga, dreapta…

Intervin si eu: Nu intri in panica atunci cand incep halucinatiile ?

Nicu: Cum era Vlad la capatul lumii poate putea sa intre in panica, dar eu eram in mijlocul civilizatiei…

Vlad: Depinde si cum esti tu setat psihic. Astea sunt niste halucinatii din spectrul pozitiv. Sunt unii care vad viermi pe sub piele sau zombi…

Nicu: Nu, nu, eu am vazut caine. Era alb! Si al doilea moment greu a fost faptul ca noi faceam tot timpul dreapta. Am alergat intr-un singur sens 106 ore.

Vlad: Asta mi se pare o greseala…Nu stiu… In mod normal la astfel de competitii se schimba sensul periodic. La Timisoara la cursa de 24 de ore se schimba la 6 ore. La Enduroman, la alergare nu am schimbat nici eu, dar la noi traseul era off-road si era valurit si nu necesita neaparat schimbarea de directie. La noi era si bucla mai mare de 1km si  700m.

Nicu:…si mai aveam niste momente cand simteam ca dorm. Mi se inchideau ochii. Efectiv mi se inchideau ochii si alergam. Corpul are niste resurse incredibile pe care nu poti sa le descoperi decat daca treci prin ele.

PRAGUL DE DURERE SI MOTIVATIA

Nicu: Si durerea poate fi stapanita. Eu am avut o durere maxima in talpi. Asta cu gambe, incheieturi nimica toata…

Intrebarea e cum poate trece un om normal, care tocmai descopera alergarea, peste pragul lui de durere?…fie ca e la 1 km, 3 sau 5…

Vlad: Totul e in capul tau. Nici tu nu te-ai opri. Incerc sa fac o analogie intre ce faci tu sau cineva la inceput si ce facem noi. Alergi putin si te doare genunchiul. Te opresti pentru ca nu esti obligat sa continui. Bine, nici noi…, dar daca ai avea durerea aia de genunchi, ai alerga si ar trebui sa ajungi la familia ta care are o mare problema si trebuie sa-i salvezi. Ai alerga!! Treci peste orice.

Nicu: Te duci! Exact ce spune Vlad mi s-a intamplat mie duminica dimineata, in ultima zi. Eram pe locul 6. Mi-am calculat kilometrii, mi-am calculat durere, tot…Stiam ca daca trag 45 de km ajung pe 4. Si atunci

mi-am setat asta in cap:  indiferent de durere, indiferent de orice trebuie sa-i fac pe astia…Si apoi voi mai vedea. Ai vazut Vlad ca am si intarziat sa te sun ca nu reuseam sa-l prind pe unul dintre ei si eram determinat sa fac asta?

Ambitia in cazul lor mi se pare incredibila pentru ca perioada in care corpul este supus la un efort urias si continuu se intinde pe zile intregi. 

Vlad: Treci de prima zi, de-a doua, de-a treia…, dar de exemplu, intr-un concurs de 5 zile, a treia zi, desi este o zi iti pare ca si cum ar fi 3. A patra zi pare ca doua si suferinta creste exponential.

Iar suferinta lor este mare si adevarata. Asta  in ciuda faptului ca poate ne-am obisnuit sa se „arunce” in jurul nostru cu zeci si sute de kilometri alergati, inotati sau pe bicicleta.

Vlad: La Enduroman ca sa pot intra in cada sa fac un dus efectiv imi luam picioarele cu mana. Unul cate unul.

Nicu: In cazul meu se intampla la schimbatul papucilor. Era un efort incredibil. Cand renuntam la adidasul de cursa imi luam piciorul cu mana ca sa-l pot baga in celalalt.

E momentul sa ne despartim. Vlad urmeaza sa urce in biroul sau. Nu mai este considerat chiar asa de nebun de colegi cum era la inceput. „Nu vreau sa stie lumea ca Vlad Tanase nu stiu ce a facut la capatul lumii, la Arctic sau nu stiu eu unde. Daca oamenii aud ca un „nebun” a reusit sa faca asta e foarte ok pentru ca inseamna ca se poate, ca cineva a reusit. Si asa i-ar putea inspira si pe altii sa faca macar miscare.” Nicu se intoarce peste cateva ore in Irlanda. Munceste in constructii. E un baiat incredibil. Modest, sincer, saritor, deschis…Raman doar cu el si inainte de a ne strange mainile imi spune: ” E incredibil ce face Vlad. Trei sporturi…pe asemenea distante…”

 

Cu siguranta… va urma!!!