Roxana: ” Dupa un kilometru voiam in brate la mama”

Roxana: ” Dupa un kilometru voiam in brate la mama”

posted in: Stiri | 0

 

 La ora 8.30 am ieșit din pensiune. Afara, 6 grade. Cam frig pentru o zi de 5 mai. Din deal veneau…ceilalti. Cu gore-tex-uri, bandane, adidasi de trail, ochelari speciali. M-au intimidat. Ii spun antrenorului meu: „Florine, oamenii astia parca sunt ninja.” Mi-a răspuns ca doctorul pacientului înainte de operație: „Stai linistita, o sa fie bine…Statusul meu nu e prea grozav: 55 de kilograme, 168 de centimetri inaltime, sport de 11 luni(fix dar fix 11 luni in ziua maratonului), blonda(irelevant), motivată(oarecum, mai mult inspaimantata de penibil), la prima alergare mai serioasa.

VOIAM IN BRATE LA MAMA

La start nebunie. Vreo mie cinci sute de oameni, majoritatea slabi, cativa cu alura de etiopieni. Burticile mai rotunjite ale unora mi-au dat curaj… o fi si pentru ei prima data mi-am zis, dar per total eram cam timorata. Ne-am făcut loc din coate mai în fata. Măcar la start sa fiu în fata, mai ales ca deja simțeam fiori de emotie. După fluierul de start unii au plecat împușcați. Dupa 500 de metri deja reperam exercititiile de respirație dictate de Florin la antrenamente „pe nas, pe gura, pe nas, pe gura”. Îmi era rușine sa o iau la pas deși unii deja o făceau. După un kilometru de asfalt și vreo 200 de metri de poienita, am dat nas în nas cu muntele. Au urmat cele mai ciudate 30 de minute din viața mea. Voiam în brațe la mama, la tata și la toate rudele mai apropiate… Noroi, aglomerație, respiratie gafaita, adidasi ușor nepotriviti. Pe culmea dealului, la punctul de hidratare întreb cu speranța: Cati kilometri au trecut? Cinci!!! Ciiiinci? Da, trecusera doar cinci si eu deja experimentasem toate starile posibile… Imi uram viata, existenta, si cele 3 tigari pe care le fumasem cu o zi inainte.

IN PARTEA A DOUA AM PRINS CURAJ

A urmat o coborare si apoi un sus-jos continuu pana la punctul de hranire aflat la 9 kilometri. Am baut apa si am plecat bucuroasa ca
unii se lungesc la bucatile de portocale si cascaval puse la dispozitie de organizatori. In partea a doua am prins curaj. La urma urmei trecusem de jumatate. Imi era cald, ma supara usor piciorul drept, dar psihic eram bine. Masina cu echipajul de urgenta a trecut pe langa mine cu claxoane, semn ca cineva, mai in fata, nu era intr-o stare prea fericita. Dupa alti 5 kilometri am ajuns la finish. 2 ore si 10 minute arata tabela, dar eu ma simteam ca dupa un veac de efort. Nu l-am sunat pe Florin sa-i spun ca am terminat pentru ca el alerga 42 de kilometri si nu voiam sa-i stric zenul. Am preferat sa ma intorc incet spre pensiunea care era pe aceeasi strada cu finish- ul. Avem medalia la gat si ma gandeam ca daca as fi tras mai tare as fi scos sub doua ore.

P. S. Am luat locul 365. Pentru mine a fost ca locul intai. Doua zile am fost pe norisorul endorfinelor. Peste o luna am un semi-maraton. De data asta promit sa ma antrenez mai mult.

P.S. 2 Multumesc, Florin Dan Prisecariu!’